Am văzut pe FB o fotografie cu un domn de 90 de primăveri, iar dedesubt tot felul de comentarii mirate în sens negativ. Chiar oripilate. Inițial nu am înțeles care era problema și de ce stimabila audiență era atât de șocată și dezaprobatoare vis a vis de domnul cu ochi albaștri pătrunzători. Imaginea nu avea nimic ieșit din comun, era doar un bătrânel, care se ținea bine, genul pe care-l întâlnim prin parcuri hrănind porumbei sau plimbându-se agale.
Nu i-am numărat degeaba anii în primăveri, pentru că, privind nebunia pomilor înfloriți acum, la final de aprilie, mi se pare o binecuvântare și un noroc fantastic participarea noastră la spectacolul naturii în coregrafia lui Dumnezeu. Și mă gândesc ce norocoși sunt cei aflați la vârsta senectuții pentru traseul lor lung. Cu siguranță și anevoios, pentru că viața este o sinusoidală cu bune și rele. Câte amintiri, câte zâmbete, dar și cât plans există în panoplia lor de amintiri.
Mi-am amintit de bunica mea, care a trăit 96 de ani și cât de stingheră se simțea, când ridurile și neputința și-au făcut casă bună în trupul ei. Și cât de mult o iubeam cu toții, însă societatea o strivea și pe ea, ca și cum bătrânețea ar fi un păcat absolut și o boală rușinoasă, o decădere din ființa tânără și puternică.
Și m-am gândit și atunci, și gândesc și acum, ce ființă ticăloasă e omul. Animalul tânăr îl domină pe cel bătrân. Îl discriminează. Sistemul medical îi transmite în subsidiar – când nu îi spune de-a dreptul – că spitalul nu îl poate ajuta, că nu e loc de vindecare, ci punct terminus.
Ați observat cum vârstnicii noștri refuză cu groază spitalul?
Domnul din fotografia de pe FB era Alain Delon, care, ce să vezi? A îmbătrânit și el. Și monștrii sacri adună ani, ajung la vârste onorabile. Dacă au zile de trăit. Pentru că în industria lor, mulți își pierd drumul înecându-se în abisurile celebrității.
Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”
O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.
Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.
Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?
După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.
Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?
Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…
Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.
Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.
PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.
Nu am găsit nicicum cui aparține imaginea cu casele. Poate mă ajutați voi. Dar îmi place mult. Pentru că universul din mintea mea așa e construit, colorat, nesigur, un pic distopic, înclinat spre lumină ca o floare de soare și rânjind. De veselie, de ironie, de politețe, de complezență, de numa…
Suntem pictori de interior și voci. Putem avea vocea pe stânga. Putem picta cu unghiile de la picioare. Dar în esență asta suntem. Cântăreți-zugravi.
Eu când citesc, aud vocea autorului – dacă e afon nu are talent. Adică o fi talentat, dar nu la scris – și îi văd culorile sufletului. Aici nu există prost gust, pentru că frumusețea locuiește întotdeauna în ochiul privitorului. Există culori complementare, lumini și umbre, și contrast la absolut orice nuanță, că fiecare sac își are peticul. La culori e veselie. Unde-i tanda e și manda.
Fiecare, dar absolut fiecare pictor/zugrav/vopsitor, e genial.
Pe scurt, voiam să vă arăt imaginea asta. Cine o fi autorul?
Am văzut acest tablou care m-a copleșit. E, pe scurt și în opinia ochilor mei, rezumatul cărții „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Autoarea este Gaëlle Boissonnard, o pictoriță care trăiește la Paris. Povestea mea e o succesiune de Cenușărese cu destine diferite, cu happy ori sad end, cu rezolvări de moment sau definitive, cu prinți care pot fi părinți… complicat. E o serie de voci care-și întind la uscat inimile. Un pic de plâns, dar, în esență, mult roz și da, ciclamen. Aceasta e nuanța. Cam cum e în imaginea de mai sus. Și tot așa: pare într-un fel, dar e în alt fel. Cine a citit, știe despre ce vorbesc. Oricum, tabloul ăsta…
Așa îmi spunea aproape zilnic fiul meu pe la începuturile descoperirilor noastre canadiene. Desigur că propoziția respectivă – cu destinație la jucării, parcuri de distracții, grădini botanice sau zoologice, ori ce-l mai impresiona pe el – îmi făcea și mie ziua cel puțin la fel de frumoasă cu a lui.
Acum, cu un exercițiu de imaginație extrem de dur, gândește-te că doctorul ți-a dat o veste greu rumegabilă (am văzut că nu există cuvântul, dar îmi trebuie, așa că înțelegi ce vreau să spun…) și atunci care sunt opțiunile tale? Negi cât negi. Bocești cât bocești. Dar soarele răsare. Și o iei la pas.
Azi e azi. Mâine, mai vedem…
Zic așa, de imaginație. Da? Deci nu te lăsa cuprins de scenarită.
Realitate: Un soare absolut destrăbălat a răsărit în Cincinnati, după ce vineri a plouat tot drumul. Mint. De fapt am pornit cu ninsoare. Ghici? În Toronto era plăpumioară de zăpadă. S-a topit în ploaie și până la destinație ne-a tot cernut câte ceva aproape tot drumul. Am dormit la același hotel de care vă spuneam – nu aceeași locație. Nu e reclamă, dar dacă aveți chef și nevoie de alegeri, Holiday Inn e ce vă trebuie. Curat, modern și cu niște paturi care te adorm instant. Avem mulți ani de când îl alegem oriunde în lumea asta.
În fine, după un somn dulce, ne-am trezit în zori de zi și, după micul dejun am mers în oraș. Și zic zori de zi, pentru că încă nu era șapte. Prima oprire a fost la Findlay Marchet, că la piață e viață. În plus e într-o zonă interesantă a orașului. Am băut cafeaua, căscând ochii la tot felul de culori și arome.
Mă relaxează agitația piețelor. Când eram în sesiune, întotdeauna mă opream după examene în Piața Mihai Viteazul și acolo, în gălăgia precupețelor, aromele și culorile specifice, mă scuturam de praful de pușcă al efortului meu. Am văzut tot felul de nebuneli, dar cel mai interesant mi s-a părut un tip care vindea chitare confecționate de el din tot felul de trăsneli. Demonstrativ, a cântat la o… lopată.
Una dintre particularitățile orașului Cincinnati sunt picturile murale, așa că domnul Google chiar oferă turistului un Mural Tour. Deci asta am făcut o bună bucată de vreme. Ne-am mirat de culori și imagini, în special de un purcel argintiu, care părea 3 D, dar nu era. În fine, toate erau absolut superbe și am văzut că purtau un simbol și o semnătură ArtWork. Căutând să văd ce înseamnă, am înțeles că sub acest nume se ascunde un grup de artiști.
La 11 (tot înainte de masă) am plecat la Cincinnati Art Museum, care este un adevărat periplu artistic de la era preistorică până în zilele noastre. Școli, epoci, curente, perioade, stiluri – frumusețea veacurilor colectată pe nesfârșitele coridoare ale clădirii. L-am descoperit pe Saul Steinberg, artist evreu, crescut și școlit în România. De asemenea pictura iei românești a lui Henry Matisse. Sunt găzduite aici picturi celebre din întreagă lumea. Impresionată de specificul local: tablouri care înfățișează viața și istoria americană.
Mă opresc aici doar pentru că vreau să postez. Căci ziua a fost cât o săptămână, pentru că după cinci ore petrecute la Muzeul de Artă am continuat turul de Pictură murală din centru, până am ajuns la Fântâna din Fountain Square – e un punct iconic, aflat în inima orașului, locul unor evenimente fierbinți la care participă interactiv și turiștii.
Seara ne-am îndreptat spre parcul Washington, pentru că la 7.30 ne aștepta punctul culminant al zilei. „Carmina Burana” la Cincinnati Music Hall. Un spectacol rar, incredibil, o împletire perfectă de orchestre, coruri, balet, soliști. Așa cum v-am spus, a fost (una dintre) cea mai frumoasă zi din viața mea. Am umblat mulți kilometri (mai mult de douăzeci de mii de pași), dar nu am simțit oboseala. Am aflat multe informații interesante, de exemplu faptul că, din cauza producției impresionante din produse de porc, orașul era numit și Porcopolis – de altfel te întâlnești peste tot cu figura simpatic-grăsulie a porcului. De multe ori roz. De multe ori cu aripioare.
PS – Peste tot, atât în oraș cât și pe autostradă e plin de copaci înfloriți roz-mov. O splendoare.
Nu știu când a început cartea asta, câte lucruri pot fi îngropate în mintea unui om, cât de slinoase și pline de noroi ies afară când ies. Îți cresc bolovani în spinare de cum te ridici pe verticală, de cum afli că nu există Moș Crăciun. Tu speri ca prostu’ în luminița de la capătul tunelului, atingi prin iubire de câteva ori soarele, dar în general îți petreci viața cărându-ți crucea, zâmbind ca un trișor ca să nu vadă ceilalți și postând poze fericite pe Facebook. Pe când te prinzi, cât de cât, cum stau lucrurile pe pământ, ți-a trecut viața și repeți cui vrea să te asculte „parc-a fost ieri”, dar n-a fost. Totul s-a terminat înainte de-a începe, primăvara ți-a rămas în iris ca o muscă intrată accidental, deși iarna ningea deja cu frunze de arțar.
Îmi aduc aminte că n-am dormit o noapte întreagă atunci când am descoperit noțiunea de moarte. O deznădejde apocaliptică mi-a ținut ochii deschiși până-n zori la gândul că-ntr-o zi voi fi nevoită să accept inevitabilul despărțirii de ai mei. Aveam probabil patru sau cinci ani și nu realizam că noțiunea mi se aplica și mie. Cred că o atribuiam celor mari, iar eu, fiind mică, nu intram în categoria respectivă.
Mai târziu, am înțeles că problema e cine pleacă primul și mi-am dorit să fiu eu aceea, ca să nu fiu supusă la asemenea înfiorătoare suferință. Dar, maturizându-mă, nu doar că am priceput legea firii (care oricum se întâmplă pe sărite), însă am realizat că dorința mea e un act de suprem egoism, pentru că și plecarea mea ar lăsa, eventual, aceeași imensă durere, doar că ar fi dusă de altcineva. Cu alte cuvinte nu aveam scăpare, nu puteam evita durerea indiferent care drum mi s-ar fi deschis în față.
Dar vorba cuiva, într-o singură zi mori, iar în celelalte trăiești, iar eu, am fost întotdeauna prea ocupată cu viața. M-am împiedicat de multe ori, că Dumnezeu m-a văzut zâmbind și-a zis „ia de-aici, că tu poți”. Și am plâns cu mine toată și am țipat, m-am indignat plină de noapte, dar de fiecare dată cineva m-a scuturat de rău și m-a scos la lumină și m-a spălat ca pe un făt nou-născut și iar mi-a mai dat mărunțiș niște ani, ca și cum aș fi fost o mâță cu nouă vieți înșirate la gât.
Socrate zice că filosofia ne învață cum să murim, că teama de moarte ar fi o tâmpenie, doar nu știm nimic despre ea, că ar putea, contrar instinctelor noastre, să fie o binecuvântare…
Ai mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit? Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion? Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa? Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.
Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.
A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult. Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni. Eu așa simt. Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu Isabela noastră. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama ei surprinsă: -Uite, Radu! Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob cu glob. Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei: „Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi. Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm. Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini, cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și în desen, și în imaginat ori construit cuvinte. Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat. Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă. Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.
Am făcut brioșe cu zmeură. Aici se numesc muffins și eu le zic muffins. Nu că aș suferi de vreo englezeală subită, dar genul acesta de prăjitură eu l-am găsit aici, cu numele ăsta, în 2001. Sunt foarte populare și există foarte multe sortimente. Au apărut apoi și în România. Sau or fi fost și înainte, dar mama nu avea tavă de brioșe, deci nu făcea brioșe, așa că eu nu am mâncat niciodată brioșe înainte să vin în Canada. În consecință le-am preluat cu numele pe care l-am găsit.
Cred că v-am mai spus că nu suport ghiveciul lingvistic, însă, când stai de atâția ani în Canada, se mai strecoară câte un termen. Ori că ai preluat ceva cu numele (până la urmă e un fenomen lingvistic general), ori creierul preia termenul englezit din economie de efort/litere.
În rest numai bine despre limba noastră românească, pe care am și predat-o copiilor de românași interesați. Părinții, nu copiii. Că ăștia mici, cât sunt mici, absorb cu plăcere și în joacă orice. Și ca să înțelegeți cât de serioasă am fost cu limba noastră maternă, începusem să-l învăț pe băiatul meu cazurile substantivului și modurile și timpurile verbului. Dar mi-a căzut fisa că n-are ce face cu ele. Că nici românii din România nu știu ce e Genitivul și Dativul, așa și am renunțat. Dar în casă și între noi am vorbit întotdeauna doar românește, drept pentru care el are un vocabular foarte bogat. Și da, are o undă de accent. Firesc, însă, pentru cineva care vorbește româna ca limba a doua.
Probabil o să vi se pare că nu-i mare lucru să vorbești românește acasă. Ei bine, e. Pentru că școala, cărțile, joaca, discuțiile cu cei din afara casei – totul este în limba engleză. Așa că multe familii sunt bilingve în conversație, în sensul că părinții vorbesc românește, iar copiii răspund în engleză. E greu, foarte greu pentru un copil să păstreze limba lui Eminescu într-un mediu în care se vorbește doar engleză. Aici intervine rolul adulților. Discuție lungă… Însă ați înțeles despre ce e vorba.
Emigrarea asta nu e chiar așa, o joacă, cum e rețeta de mai jos. Deci: – 250 gr de făină (voi pune mai puțină data viitoare) – 2 lingurițe praf de copt – puțină sare – 100 gr zahăr pudră TOATE ACESTEA SE AMESTECĂ USCAT – 200 gr iaurt – 75 gr unt topit – 3 ouă mari (bătute cu furculița) – vanilie și coajă de lămâie SE AMESTECĂ ȘI ĂSTEA Apoi, se combină cele două compoziții și, cu o lingură, se pune în tava specială, intercalând boabe de zmeură (am pus zmeură congelată) – eu folosesc formele de hârtie, dar dacă nu aveți trebuie să ungeți și făinați tava – se coc în cuptorul preîncălzit cam o jumătate de oră. Sunt bune și rapid de făcut. Ies 12 bucăți.
E o rețetă pe care cu siguranță o voi repeta. Poate și cu afine. PS. Cărțile sunt în poză pentru impresie artistică. 🙂
Am fost întrebată cum se vând cărțile și am răspuns:
Părerea mea, oricum subiectivă, vine din două perspective: de scriitor și de cititor. Trăiesc din 2001 în Canada, departe de realitate librăriilor românești. Însă cumpăr cărți și mi se vând cărți, (editurile cu care lucrez îmi trimit niște rapoarte la fiecare jumătate de an. Așa că oarecum ar trebui să fiu calificată, chiar și pentru un răspuns aproximativ).
În calitate de cititor, pot spune că numărul volumelor pe care le cumpăr este constant, doar că balanța se îndreaptă acum înspre varianta electronică, pentru că distanța face, de multe ori, greoaie cumpărarea cărților în format fizic. În ultimii ani am dezvoltat o relație deosebită cu Kindle-ul meu, care mi-e neprețuit. N-aș fi crezut mai demult că farmecul unei cărți cu pagini de hârtie ar putea fi înlocuită de un mic ecran, superficial la prima vedere. Însă suntem un soi de victime (sau poate învingători) ai lumii în care trăim, iar comoditatea de a avea o bibliotecă întreagă în buzunar este o bucurie.
Dar cărțile sunt cărți. Nu contează formatul lor, pentru că indiferent de suportul pe care le citim, emoția din rândurile lor ne amprentează sufletele.
Ca scriitor am bucuria să fiu citită atât în România cât și diaspora. Pentru că trăiesc de foarte mulți ani în Canada, deși la prima vedere ar părea că drumul spre cititor ar fi mai anevoios, nu e deloc așa. Cărțile mele se află în majoritatea librăriilor din țară și, de asemenea, în multe magazine frecventate de români din diaspora. Personal nu am făcut mare lucru să le promovez, pentru că nu mă pricep. Aș putea să spun că s-au descurcat singure. Desigur că la început au beneficiat de postări pe rețelele de socializare și de lansări de carte organizate de editură la marile târguri de carte de la București, însă pentru că am avut șansa, bucuria, binecuvântarea – nici nu știu cum să spun – că au plăcut, vestea lor a reverberat pe cale orală de la cititor la cititor. Sunt multe cluburi de carte, grupuri literare care promovează literatura română contemporană, care descoperă cărți și le promovează. Așa am ajuns să fiu protagonista unor evenimente literare de marcă în Canada la ToroFest – Toronto, la Câmpul Românesc, Săptămâna culturală – Hamilton, Kitchener – Lansare de carte, EuropaNova – Bruxelles, dar și în România la Cluj și București.
Amintesc aceste evenimente, pentru că sunt locurile unde, desigur, s-au vândut multe volume.
Cel mai important factor, desigur, așa cum știm cu toții este cititorul. Cel care deschide ușa poveștii noastre. O carte fără cititori nu există. Cititorii ne fac scriitori, bucuria lor, interesul lor, este cea mai bună reclamă. La fel ca și în cazul oricărui produs, un client mulțumit, respectiv, în cazul nostru, un cititor mulțumit, simte nevoia să vorbească despre motivul care l-a emoționat și să-l dăruiască la rândul lor.
Și am să-ți dau un exemplu: domnul Nick Carabas din Toronto, care a cumpărat mai mult de douăzeci și cinci de „Ana” . A dăruit tuturor rudelor și cunoscuților din Canada și România cartea mea. Pentru că l-a impresionat în mod deosebit. Un alte exemplu care, din perspectiva mea de scriitor, mi se pare interesant și onorant, este invitația la Bruxelles, la Ecole Européenne de Bruxelles IV unde, elevii ciclului primar fac lecții la școală după cartea mea „Aventurile lui Andrei”. I-am vizitat în ianuarie 2023, pentru că au dorit să o cunoască pe autoarea șoricelului lor preferat. Evident toți cumpăraseră cartea, iar aportul meu în acest demers a fost inexistent.
Cu siguranță există rețete de marketing, studii de piață, campanii de publicitate, etc. Eu nu le cunosc, așa că nu sunt cel mai bun exemplu în acest sens. De multe ori cei care-mi citesc cărțile simt nevoia să împărtășească bucuria lecturii, postează pe Facebook impresia la cald și astfel informația se împrăștie.
Cam asta este experiența mea ca cititor și autor de carte.
Sweet & Salty 